Photo

- back -

 

Nastasia Filippovna, in tanga si fara sutien

Alina Andrei

publicat in "Idei in Dialog" - 01 August 2008

Intr-o iarna indepartata, din care nu-mi mai amintesc aproape nimic, decat ca-mi crapau urechile de ger sub o groasa caciula de lana, am cumparat o fotografiecarte postala, dintr-o pravalie cu vechituri. Pravalie cu iz de scortisoara mi-ar fi placut sa fie, ca cea a lui Bruno Schulz, dar nici vorba, parea mai degraba o incapere unde stapanii casei stransesera toate lucrurile ponosite pe care nu se indurau inca sa le arunce la gunoi. Cartonul de un alb-negru ingalbenit imi arata si azi o plaja nesfarsita cu domni si doamne care mai mult ca sigur isi dorm somnul de veci – daca nu cumva sunt azi foarte in varsta, cum mi-ar placea sa cred, avand in jur de 135–150 de ani. Costume sobre, bastoane, rochii lungi, fluturande, palarii cu flori si esarfe, doua corturi mici de panza vargata cu dungi pe care le ghicesc a fi albastre. Cativa se pregateau sa paraseasca plaja – poate ca se lasase frigul sau era ora mesei.

Copiii se jucau ghemuiti in nisip, barbatii vorbeau gesticuland cu bastoanele si un grup mic se lasa pozat undeva departe, de-ti poti doar inchipui cum aratau la chip. Doua tinere bagasera de seama prezenta fotografului. Ii zambeau din mers. Iesind din pravalie, in zapada, sub un felinar chior, m-am apucat sa numar oamenii din fotografie. Sunt cel putin 63 de suflete acolo. Spun cel putin pentru ca la fiecare numaratoare imi iesea unul in plus sau imi scapau vreo doi. Si acum mi-e teama ca am trecut pe cineva cu vederea, o silueta microscopica ce se plimba in zare sau vreun copil ceva mai mare decat doua furnici puse una peste alta. Nu-i cine stie ce grozava fotografia – simplu instantaneu, facut probabil intr-o duminica dupa-amiaza, pe o plaja din Cayeux, Franta. Stiu pentru ca scrie pe cartea postala, altfel n-as fi ghicit. A fost trimisa la adresa Petit chateau, 4 Avenne M… (nu inteleg scrisul), cu mesajul „Mille baisers à tous“. Penita subtire, cerneala neagra. Mi-ar fi placut ca un Proust sa-mi spuna la ureche cate ceva despre fiecare om din fotografie. Desigur, in lipsa de altceva mai bun mi-am nascocit singura. Unul era spiter – isi otravise nevasta pe care o ingropase chiar pe plaja. O vizita in fiecare duminica. Altul – profesor de pian (balbait si timid, mereu suferind de guturai), o dama era vanzatoare de matasuri (in magazinul „Paradisul femeilor“, din Zola), tanara care zambea catre fotograf avea sa moara de ftizie, alta tocmai isi pierduse bratara pe tarm, colo mai la stanga e o sotie de husar – si tot asa, pana cand povestile personajelor se incalceau intre ele de nu-mi mai aminteam cine ce era si ce rost ii gasisem. Ma intreb cum a ajuns cartea postala in Brasov.

In ochii unor adolescenti persiflanti, duduile care mergeau la mare inainte de marile razboaie si se lasau fotografiate in costume lalai, pana la genunchi, sunt mai mult decat demodate. Par de-a dreptul caraghioase. Adica sa stai pe plaja in izmene colorate, dantele leoarca si panzeturi labartate pe solduri, ghete cu ciorapi ajurati plus bonete cu funde – poftim, comicarii nemaiintalnite in zilele noastre nici macar la babete. Un domn cu parul alb imi povestea ca in prima junete se indragostea in fiecare saptamana de o alta femeie. Nici macar una nu era din carne si oase, amorezandu-se de contesele lui Proust, de damele lui Maupassant, Balzac si Anatole France, din cand in cand nutrind sentimente romantioase si fata de doamnele lui Henry James si Turgheniev. Acestora din urma nu indraznea decat sa le toarne o ceasca de ceai si sa le sarute mana, vai, doar in vis, desigur, pe cand cu femeiustile lui Maupassant se destrabala de-a dreptul pupandu-le pe gat, urechi, gura si barbie. Prima cearta serioasa ca „intre barbati“ a avuto cu colegul de banca. Intr-o pauza, acesta ii marturisise ce anume si in ce fel le-ar fi facut el Grusenkai si Nastasiei Filippovna; constatand ca sunt rivali, ca si cum s-ar fi intalnit la o ora nepotrivita in budoarul doamnelor lui Dostoievski, au facut schimb de pumni pana la invinetirea ochilor. De buna seama ca si-ar fi dorit sa se dueleze, insa ghena de gunoi din spatele scolii, locul cel mai ferit, nu te ducea cu gandul la astfel de eroisme, in plus le lipseau si pistoalele. Nu mai stia cine a castigat bataia (trecusera veacuri de atunci), insa isi aminteste perfect ca in sinea lui nu si-o dorea deloc pe Grusenka, i-ar fi cedat-o cu toata inima rivalului, considerand ca nu era destul de distinsa. La o ora de matematica si-o imaginase lungita pe catedra, cu bratele goale incolacite la ceafa, asa cum vazuse in picturi celebre, dar pentru ca ii facuse cu ochiul il dezamagise teribil – o stricata, ce mai, asa credea. A inceput sa se lecuiasca aproape de tot de amorurile livresti cand a vazut primele fotografii de epoca cu doamne in costume de baie, pe plaja. Dezamagire totala. Nu aveau iz de mister. Ii venea sa le imbrace pe toate, ascunzandu-le dupa un paravan, sa le acopere din cap pana in picioare, doar sa nu le mai vada in izmenele si fustele scurte ce scoteau la iveala glezne groase si solduri labartate. Dezbracate, ii aminteau de precupetele din piata de unde cumpara maica-sa cartofi si leustean. Gasea ca privirile lor nu aduceau deloc cu cele ale eroinelor de care se indragostea mereu. I se parea ca mai toate aveau ochii nerusinati, sireti, si nu pricepea de ce se buluceau in grup sa se fotografieze in costumele acelea caraghioase si cum de nu le oprea nimeni sa se faca de ras. La inceput a crezut ca erau dame ordinare, apoi si-a dat seama ca n-ar fi fost posibil ca toate plajele din Anglia, Franta si America sa fie napadite numai de dansatoare de cabaret si lenjerese, asa cum i se parea lui ca vedea in fotografii. Cel mai mult l-a intrigat un instantaneu din anul 1923, in care se vedea un politist in civil care masura cu centimetrul lungimea costumelor de baie ale femeilor. Individul atingea piciorul durduliu al unei dame care se pare ca avea izmenele cu jumatate de deget mai scurte decat admiteau buna-cuviinta si normele orasenesti din SUA. In alta fotografie, un alt politai conducea doua doamne cu zulufi spre cabinele unde se schimbau hainele. La fel, nu erau destul de acoperite, si domnul care imi povestise era de acord cu legiuitorii vremii, fiind de parere ca acele individe ar fi trebuit sa fie cat mai invelite, chiar si in saci. Daca le-ar fi vazut in rochii lungi pana la podea, cu manusi, evantaie si perle, asezate cum se cuvine in fotoliul unui salon sau la pian, le-ar fi indragit pe loc. Si pe tarm s-ar fi amorezat de ele, dar numai zarite sub umbrele de soare si bine stranse in corset. Le-ar fi adorat in tacere, fiind prea timid sa le faca curte in vazul lumii, pe promenada. Ar fi vrut sa le auda inghitindu-si suspinele, mai mult de atat nu, orice privire indrazneata din partea lor l-ar fi jignit si pe loc le-ar fi considerat femei pierdute, nedemne de sentimentele lui alese, mai ales ca din romane nu invatase pe de-a intregul ce ar fi trebuit sa faca in situatiile pasionale. Se temea ca va fi ridicol daca isi va da pe fata sentimentele. Pe cand credea toate aceste lucruri era tare nedumirit in privinta venirii copiilor pe lume, desi se informase de la alti baieti ce anume se petrecuse in dormitorul parintilor cu noua luni inainte ca maica-sa sa-i aduca de la maternitate un fratior, dar astfel de chestiuni il ingretosau. Daca ar fi putut, s-ar fi facut popa catolic, dar intr-o vara si-a schimbat parerea din cauza unei colege cu cozile lungi pana la brau. Anul trecut, cand nepotu-sau l-a intrebat de-a dreptul oare cum ar fi aratat Nastasia Filippovna in zilele noastre, in tanga si fara sutien, pe plaja la Eforie Nord, i-a tras una peste ceafa.

Undeva (cine mai stie unde), Maupassant spunea ca prea putine dame reuseau sa treaca „examenul baii“ si ca doar pe plaja, vara, barbatii puteau sa le priveasca critic, de la pulpe pana la barbie, alegandu-le apoi ca pe niste fleici de vita din macelarie, pe cei nerusinati interesandu-i doar „calitatea carnii“. Pe un site cu fotografii de epoca, comentariile cu privire la pozele facute in timpul concursurilor de frumusete de dupa primul razboi mondial sunt legate de avantajele costumelor de baie din zilele noastre, care dezvaluie tot si n-acopera nimic, dar si de carnurile in exces ale domnisoarelor din trecut. Adevarate pasiuni a starnit Ruth Malcomson, care avea 18 ani in 1924, cand a cucerit titlul de Miss Philadelphia. Firava, cu carlionti lungi si chip de actrita in filmele mute, ceva mai tarziu avea sa fie incoronata drept Miss America. In fotografia facuta dupa concurs e in costum de baie, simplu, lung pana la jumatatea pulpelor, are o cupa argintie si-un fel de scoica uriasa, la fel de sclipitoare. Daca e sa ma gandesc la fotografiile din zilele noastre, cu plajele din America, Marea Britanie si Ucraina, imi vin automat in minte cele ale lui Martin Parr. Stridente, cu trupuri mari in costume stramte, corpuri ridate in pozitii caraghioase, chelii, sunci si burti revarsate, Cola, plastic, mult plastic. Batjocoritoare si prea realiste, spun unii, ludice si ironice, sunt de parere altii. Intr-un documentar, Constantine Manos de la Agentia Magnum povesteste cum a fotografiat un pusti pe-o plaja din Florida, in urma cu cativa ani. Copilul se uita la mare, cu spatele catre aparat, si-un soi de pelican negru statea langa el, pe balustrada alba de lemn. Fotograful se apropiase incetisor, sa nu-i sperie, ba chiar si-a tinut si respiratia in timp ce declansa. Cum totul pica minunat in cadru – compozitia, lumina si-un singur val ce incretea marea linistita –, ii era teama sa nu strice totul printr-un zgomot imprudent. Mi-a ramas in memorie de cand am vazut-o prima oara, desi prefer alte fotografii de-ale lui.

In tara noastra multi fotografi dispretuiesc realismul. Asa, bunaoara, in ruptul capului n-ar reda intocmai un pescar stirb cu barca jerpelita plina de guvizi, nu, subiectul nu e considerat destul de artistic. Respectivul e pozat la rasarit, pentru a se vedea doar o silueta romantica pe luciul rosiatic al marii. Un alt exemplu frecvent intalnit: cuplul de indragostiti care se plimba pe faleza intocmai cum se cuvine. Adica tinerii sunt inlantuiti sau se saruta, inevitabil ea are un picior gratios inaltat in aer. Totul compus la milimetru, bine prelucrat pe calculator si viu colorat, cat sa le vina turistilor sa cumpere cartea postala de la tarabele cu suveniruri sau cat sa fie atarnate in fotocluburi, la expozitii. Nimic nu e lasat la voia intamplarii. Fotografii mai sensibili de felul lor se dedulcesc cu pescarusi si ciori, pasari care n-au voie sa zboare de capul lor pe cer. Cu ajutorul Photoshop-ului, sunt „convinse“ sa pluteasca artistic pe unde vrea fotograful, ca nu cumva zburatoarele sa strice compozitia cu pescar, guvizi sau indragostiti. Nu e vina pasarilor ca n-au auzit de treimea de aur si linia orizontului, dar sta in puterea fotografului de fotoclub sa le corecteze abaterile. Si daca lipsesc cu desavarsire in ziua in care acesta a iesit la pozat nu-i o tragedie. Pescarusii din alte fotografii mai vechi sunt mutati in poza cea noua, prin cateva comenzi banale in Photoshop. Aceste fotografii au de obicei titluri adanci, metafizice, in cel mai rau caz doar poetice. La vederea lor, prietenii mei se inverzesc, se jura ca dau in diabet si brusc simt nevoia sa iasa la aer, dar, ce sa-i faci, nu stiu sa aprecieze sufletele sensibile. Cateva exemple concludente de titluri: „Regasirea sinelui“, „Cochetand cu soarele“, „Rasaritul vietii“ (sau „Apusul vietii“, atunci cand in poza este o batrana surprinsa pe inserat privind lung in zare), „Valurile efemere ale tineretii“, „Mai am un singur dor“, „Iubire si suflet“ si alte asemenea. Poate ca in timp ce era pozat, pescarul isi injura guvizii de mama si de tata, e posibil sa- i fi cerut fotografului bani de-o vodca sau se scarpina in cap, dar nu conteaza, fotografia e expusa in galerie sub titlul de „Regasirea sinelui“.

Portretele unor culegatoare de bureti din Japonia (anii ’50) seamana leit cu cele din Tumultul valurilor de Yukio Mishima sau, mai bine spus, cu chipurile pe care mi le imaginasem atunci cand am citit cartea. Nu stiu daca scriitorul a vazut fotografiile facute de Iwase Yoshiyuki. Poate ca nu – oricum, femeile acelea vanjoase, despuiate dar cuviincioase si fara de haine, mai mereu gata de a se scufunda in mare, in capul meu sunt desprinse din cartea lui Mishima. Yoshiyuki s-a nascut in 1904, la sfarsitul anilor ’20 a primit primul sau aparat de fotografiat (un Kodak) si a murit in 2001, la varsta de 91 de ani. Cifre care nu mi-ar fi spus nimic si nici n-ar fi contat daca nu i-as fi vazut fotografiile. Cele mai cunoscute sunt pozele documentare, simple, lipsite de ifose, cu scufundatoarele si pescarii de pe tarm, precum si nudurile feminine, si acestea facute tot langa mare. Scufundatoarele lui cu sanii goi la vedere, acoperiti doar de sare si nisip, par tot timpul sa chicoteasca de parca le-ar fi surprins barfindu-s i barbatii, pescarii aflati in barcile din larg, sau targuind chimonouri si posete chiar acolo pe plaja, asa cum le-a descris Mishima. Nudurile artistice sunt in schimb indelung gandite, femeile par intepenite in pozitii contorsionate, ca niste statui pe soclu, imi dau senzatia ca fotograful le-a asezat cu mana lui la locul potrivit, in felul pe care si-l dorea, si, da, imi mai trece prin minte ca inainte de a-si duce modelele pe faleza a vizitat o expozitie de sculptura.

Scriitorul si fotograful Kobo Abe si-a trimis personajul masculin din Femeia nisipurilor intr-un sat straniu, cu casele ingropate intre dune. Barbatul tinut captiv de vaduva intr-o asemenea groapa fragila, in orice clipa gata sa se surpe peste ei, in final de bunavoie ramane sa se lupte cu milioanele de graunte minuscule, aspre, care-i intrau in gura, apa si mancare, ii zgariau neincetat pielea si mai ales il impiedicau sa evadeze. Romanul incepe zicandu-se ca intr-o zi de vara, august parca, a disparut un om. Plecase in concediu, la mare, si de atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Se stia ca barbatul e pasionat de insecte (purta dupa el o plasa, ace si cutii), i se cunostea sotia ramasa acasa, dar nu si statia de tren unde a coborat si motivele disparitiei. Prin urmare a disparut, nimeni nu stia unde si de ce, iar dupa sapte ani, asa cum prevedea Codul Civil, a fost declarat mort. Cu mult inainte de a citi romanul, mi-am imaginat o serie de fotografii pe care ar fi trebuit sa le fac cu prima ocazie, moment care s-a amanat la nesfarsit. Imagini cu diferiti papuci parasiti pe o plaja pustie, langa valuri. Pantofi butucanosi, sandale cu toc, saboti, bocanci si papuci de pasla, ghete si cizme, ma rog, incaltaminte de toate felurile posibile. Atat. Ar fi trebuit sa sugereze ca mai multi necunoscuti s-au descaltat inainte de a intra imbracati in mare, pentru a inota pana in larg si a nu se mai intoarce. Din cate imi amintesc, in Femeia nisipurilor nimeni n-a facut asa ceva, insa citind romanul m-am gandit ca decat sa se chinuiasca la nesfarsit cu nisipul, cu primejdia ingroparii de vii, mai bine ar fi plecat (asa cum au si facut cativa sateni) sau ar fi intrat in „marea de un galben murdar“. In final si cerul era la fel.

Din „Portretele japoneze“ ale lui Donald Richie imi amintesc tot niste gropi in nisip, insa mult mai mici, cat niste cuiburi de pasari marine, din acelea cu aripile mari, in care americanul vazuse trupurile adormite ale baietilor din satul de pescari. Cate unul in fiecare „cuib“ de nisip, ghemuit cu genunchii la gura. Cand a rasarit soarele, copiii s-au trezit si s-au inchinat la valuri, asa parea, insa de fapt isi salutau rudele inecate. Nu mai stiu ce sarbatoare era, in orice caz semana cu Pastele Blajinilor de la noi – mortii se intorceau din mare pe plaja, printre cei vii, mancau si petreceau in sat, dupa invitatia facuta de baieti. Asta se intampla imediat dupa razboi, nu stiu daca inca se mai pastreaza traditia.

Alta fotografie care mi-a placut: „A Jumping Boy“, de Stanko Abadzic. Doi baieti ghemuiti de o parte si de alta ce tin un bat lung, drept pe orizontala, peste care a fost surprins, sarind, un al treilea. Plaja cu pietre multe si marunte, marea doar se ghiceste undeva in zare, departe de baietii ce se jucau. Sunt imbracati in maieuri albe, pantaloni scurti, au membrele subtiri, ghemuite sau incordate in aer. Daca mai traiesc, acum trebuie sa fie tare batrani, pensionari cu reumatism, guta si alte belele. In alta fotografie de-a lui Abadzic, un baiat se da cu trotineta pe plaja, prin apa marii.


 

Doamne dintr-un trecut indepartat

Alina Andrei

publicat in "Idei in Dialog" - 01 Feb 2008

Marie Vernet Worth a fost vanzatoare in Parisul secolului al XIXlea (mijloc spre sfarsit) si primul manechin profesionist. Isi ajuta sotul, creatorul de moda Charles Frederick Worth, purtand in fata clientelor bogate rochii care le usurau apoi buzunarele. Baronul Adolf de Meyer (1868–1949) este considerat de multi drept primul mare fotograf de moda. Insa inainte de a se fi nascut, au existat alte fotografii sarmante in care o femeie vestita in Europa pentru frumusetea ei purta tot felul de toalete somptuoase. Contesa de Castiglione, pe numele ei Virginia Oldoini, a fost amanta imparatului Napoleon al III-lea al Frantei, dar si unul din primele modele din istoria fotografiei. Respectabila doamna s-a nascut in anul 1837, in Florenta. In acelasi an au aparut pe lume, dar in locuri diferite, si Ion Creanga, Ichikawa Danju–ro– IX (actor de teatru Kabuki), Charles Dickens Jr (fiul scriitorului), Theodor Rosetti (scriitor si politician), Amanda Berry Smith (sclava), Cosima Wagner (fiica lui Franz Liszt si sotia lui Richard Wagner), John Thomson (fotograf si explorator scotian), precum si alte persoane ilustre, printre care se numara si strastrabunicii mei si ai vostri, cei ce cititi acum aceste randuri. Virginia Oldoini s-a maritat de tanara cu un conte caruia i-a nascut un fiu.

Ceva mai tarziu, din ratiuni de stat, s-a intalnit cu Napoleon al III-lea, caruia i-a devenit amanta – dar nu asta e important aici, ci ca la un moment dat a inceput sa pozeze pentru Mayer si Pierson. Patru decenii a colaborat cu fotograful Pierre-Louis Pierson, caruia i-a pozat in fel si chip, in toalete extravagante, dar si – teribila indrazneala pentru acele vremuri – cu picioarele goale. Da! Goale-golute, de la degete si calcaie pana peste genunchi, cam cu doi centimetri. Nu se poate spune cu certitudine cand anume a fost facuta fotografia cu pricina – cu aproximatie, candva intre anii 1861–1867. Contesa sta cu piciorul drept sprijinit pe toata talpa, stangul fiind curbat peste el, atingand podeaua doar cu degetele; carne alba, plina, forme de statuie. Restul corpului nu i se vede, ci doar o idee din marginea dantelata a rochiei, pe care o tine, de buna seama, ridicata. O alta fotografie in care i se vad picioarele goale a fost facuta pe 1 august 1894, tot de francezul Pierre-Louis Pierson. De data aceasta, Contesa de Castiglione sta intinsa si are genunchii acoperiti cu rochia; imaginea are un aer vag macabru. Contesa a fost considerata una din cele mai frumoase femei ale timpului sau, iar fotografiile din tinerete o arata si acum in toata splendoarea. Si-a petrecut ultimii ani din viata intr-un apartament din Paris, Place Vendôme, unde peretii erau decorati in negru, iar oglinzile fusesera alungate, ca sa nu-si vada chipul si parul ce nu mai imbiau deloc la privit. Parasea casa doar noaptea, acoperita cu valuri grele – asa se spune –, si eu mai cred ca mirosea a amoniac, a pudra si parfum dulceag, inecacios. A murit in 1899 si a fost inmormantata in cimitirul Père Lachaise. Dupa moartea sa, poetul Robert de Montesquieu a strans aproape toate portretele ei (o parte din acestea au ajuns apoi, peste multe decenii, la Metropolitan Museum of Art) si a lucrat la biografia ce avea sa fie publicata in 1913, cu titlul La Divine Comtesse. Un alt domn, Pierre La Mazière, a avut nefericita idee de a scrie o carte romantioasa despre Contesa de Castiglione, roman pe care nu-l recomand nimanui din cauza dulcegariilor excesive. Un alt fotograf apreciat de Napoleon al III-lea a fost A.E. Disderi, ce lansase moda fotografiilor la duzina, numite „carte-de-visite“. Doamnele veneau buluc in studioul sau pentru a fi imortalizate in toaletele lor cele mai bune. Disderi avea studiouri la Paris, Londra, Madrid, fusese numit fotograful reginei Victoria si al tarului. Cel mai bogat fotograf al Europei si-a risipit averea prin speculatii financiare. In ultimii ani din viata cutreiera cu aparatul plajele din Monaco, pozand vilegiaturistii; a murit in azilul de saraci din Nisa. O coala cu opt portrete (gen „carte-de-visite“) o arata pe printesa Gabriele Bonaparte in picioare langa un scaun, cu fusta larga ce s-ar fi revarsat, de buna seama, peste marginile acestuia daca s-ar fi asezat. Acum, cand nu am fotografiile lui in fata, mai degraba pot vedea cu ochii mintii doamnele lui Balzac, Maupassant, Anatole France si Proust, plimbandu- se prin saloanele luxoase ale Parisului. Sunt abia schitate in capul meu, cufundate in zorzoane. Toate numai carliont i, volane si palarii absurde, cat roata carului, acoperite cu pene viu colorate, margele, funde si violete din catifea (prinse cu ace lungi, primejdioase), cu oase de balena in jurul trunchiului si fuste curbate peste soldurile lenese. Cu umbrele de soare si evantaie falfaitoare, cu voalete ce erau ridicate atunci cand isi sarutau amorezii sau cand isi suflau nasul – desi, daca stau bine sa ma gandesc, nu-mi aduc aminte nici un personaj feminin ce populeaza romanele lui Balzac sau Proust care sa se fi sters cu batista intr-un mod atat de prozaic. Uneori sed in saloane excesiv de incarcate, cu gatul si bratele goale, langa perini de matase japoneza si vaze inalte din care curg orhidee, micsandre, crini, campanule albe si clematite mov. Zaresc si domni in dril cu mustati groase, palarii rigide si bastoane din abanos cu manere de fildes, ce sed sobri langa un decor cu coloane de marmura. Nadar se jura ca barbatii care ii calcau studioul erau mult mai grijulii decat nevestele lor sa apara cat mai chipesi in fotografii. Daca imi amintesc bine, pomeneste in Memorii despre un domn ce n-a putut dormi toata noaptea, perpelindu-se din cauza unui fir de par zburlit ce-l vedea in portret, asa ca dimineata s-a intors sa fie fotografiat din nou. Un pastor anglican, la fel de respectabil, era uns cu alifii si pudrat intocmai ca o cocota, considerand ca asa va arata mai proaspat in fata aparatului, dar mai toti se dovedeau cat se poate de cusurgii cand isi vedeau portretele, in timp ce sotiile lor se multumeau sa le accepte de la inceput. Asa spunea Nadar, insa eu le banuiesc pe acele doamne de-o cochetarie sireata care nu le ingaduia sa-si arate nemultumirea in fata barbatilor, asteptand sa ajunga in intimitatea budoarelor pentru a-si cerceta portretele cu ochi nemilosi. In anul 1890, Alexander Bassano o fotografia pe Lady Dunlo (actrita), folosind ca fundal o blana de urs. Portretul nu e lipsit de farmec. Decorurile erau foarte importante pe atunci. Se foloseau coloane de mar- mura, panzeturi drapate cu dichis, fotolii sau scaune cu spatare inalte, placaje pictate cu peisaje idilice si, nu de putine ori, scari impunatoare, palate abia schitate in fata carora intepeneau cuminti atat aristocratii, cat si meseriasii ori functionarii marunti. Un fundal foarte solicitat de fotografii vremii era cel oferit de firma Smedley & Co, ce infatisa o sera cu palmieri, cu intrare spre palat, o parte cu o perdea eleganta si alta cu o fereastra gotica. Doamne melancolice cu crinoline tepene in rotunjimea lor, cu umerii acoperiti si evantaie lasate sa atarne privesc si acum undeva in zare, de langa stanci si balustrade de carton. Militarii se pozau in dreptul unor metereze artificiale. Helmut Gernsheim spune intr-o lucrare de-a sa ca in anii saizeci ai secolului XIX erau in voga balustradele si draperiile. In anii saptezeci faceau moda podetele, gardurile rustice si stancile, iar in anii optzeci – hamacele si leaganele. Spre sfarsitul secolului, orice cabinet care se dorea sic avea decoruri exotice, cu palmieri si papagali, precum si vagoane de tren, biciclete si velocipede. Acestea din urma arata delicios: in fata roti imense, mai mari decat roata carului, in spate unele mici, ca de jucarie. Langa – domni seriosi, cu alura sportiva. Doamnele se pozau in fustele acelea lungi, de maturau praful pe strada, sprijinite galant de biciclete sau cu spinarile tepene si capetele incremenite. Deseori am vazut prin anticariate si in albumele colectionarilor portrete imortalizate in astfel de decoruri. Fotografii lipite pe cartoane groase, cu semnatura brodata a celui care conducea atelierul, cu nuante inca integre de alb, negru si gri, ori usor ingalbenite, ca o parere. Cu iz de lada de zestre primita mostenire de la o strabunica. Doamna Frances Benjamin Johnston (1864–1952) si-a facut un autoportret langa un velociped, doar ca – mare cutezanta – era imbracata barbateste (adica renuntase la fusta in favoarea pantalonilor), si, pentru ca deghizarea sa fie perfecta, si-a lipit si o mustata. Roata din fata e atat de mare incat ii ajunge aproape sub brat. Aceasta doamna Johnston nu este cunoscuta doar pentru ca s-a pozat fara fusta, ci pentru ca i-a portretizat pe presedintii Theodore Roosevelt si William McKinley, precum si pe Mark Twain. Pe McKinley l-a fotografiat in 6 septembrie 1901, cu putina vreme inainte ca acesta sa fie impuscat de un anarhist. Frances Benjamin Johnston a mai comis indrazneala de a poza o tanara debutanta (adica o domnisoara care obisnuia sa mearga frumos gatita la balurile inaltei societati, pentru a-si gasi un sot sau pentru a fi gasita), doar ca in fotografie era nuda, fara acoperamantul obisnuit de corset si matasuri. Tocmai pentru ca lipseau de pe trupul fiicei acele panzeturi, nasturi si funde ce-ar fi trebuit sa ascunda ceea ce numai viitorul sot ar fi avut dreptul sa vada, tatal si-a iesit din minti si a dat-o in judecata pe fotografa. Nu stiu ce s-a strigat la tribunal, daca pe masa judecatorului s-au adus drept probe cartoanele cu domnisoara goala, si nici cum s-a terminat toata tarasenia. Henry Peach Robinson (unul din cei mai influenti fotografi picturalisti din secolul XIX) obisnuia sa plateasca modele profesioniste pe care le imbraca in straiele purtate prin sate, pentru ca le gasea prea stangace pe tarancile veritabile (de la Helmut Gernsheim citire). In numarul din 15 decembrie 1863 al publicatiei The Photographic Journal era laudat pentru autenticitatea fotografiilor sale, pentru ca nu si-a infrumuset at teatral modelele, spunandu-se chiar: „Ele sunt infatisate in imbracamintea lor simpla de toate zilele, care pare sa li se potriveasca tot atat de firesc, dupa cum si frunzele apartin copacilor“. Robinson facea fotomontaje, adica fotografia separat modelele si peisajele, pe care le lipea apoi in atelier. Cu lipici. Dupa ce retusa noua fotografie, o poza din nou pentru versiunea finala, ca sa nu fie vizibile decupajele si lipiturile. Tarancutele puteau fi in realitate vanzatoare de flori ori lenjerese, care in viata lor n-au semanat ogorul si nu s-au apropiat de ugerul caprelor. Julia Margaret Cameron isi alegea modele feciorelnice, imbracate in rochii simple. In toate portretele, acestea au un aer melancolic, aproape suferind, dar si placid, explicabil si prin faptul ca tinerele trebuiau sa stea nemiscate timp de cateva minute, atat cat era nevoie pentru expunerea placii fotografice. Lumina aluneca piezis pe fetele lor, parand rascoapta. Portrete sensibile ce-mi evoca mirosul de migdale si de dantele invechite. Femeile ei ma privesc tacute dintr-un trecut indepartat. Cameron se inspira din romantismul poemelor lui Tennyson, cu care s-a si invecinat in insula Wight. La cererea lui, i-a ilustrat cartea Idilele regelui si alte poeme, insa aceste imagini teatrale sunt departe de gusturile mele. Model favorit i-a fost Julia Jackson, fiica uneia din surorile sale, care mai tarziu avea s-o nasca pe Virginia Woolf. A fotografiat-o deseori cu parul despletit, pe jumatate invaluita in intuneric intocmai ca intr-o mantie; aproape intotdeauna grava, aspra la infatisare. In epoca era considerata drept o mare frumusete – mie mi se pare un pic inspaimantatoare, capabila de crize bezmetice de furie. Spre sfarsitul vietii, Julia Margaret Cameron s-a mutat cu familia pe o plantatie de cafea din Ceylon, unde fotografia localnicii. Max Blecher povesteste in romanul Intamplari in irealitatea imediata despre „baracile obscure si umile ale fotografilor“, cele din balciul cu circari si cai de lemn. Personajul principal asista intr-o zi la inmormantarea copilului unuia dintre fotografii ambulant i, vazand astfel sicriul descoperit asezat chiar in dreptul fundalului pentru pozat clientii. Pe panza: parc cu terase in stil italian si coloane impresionante de marmura, iar naratorul spune ca micul cadavru imbracat in haine de sarbatoare, cu parintii si circarii plangandu-i la cap si fanfara cantandu-i din „Intermezzo“, „parea cufundat intr-o inefabila beatitudine“. Langa parcul pictat pe panza arata „nespus de fericit si linistit, in intimitatea pacii lui profunde“, ca mai departe, dupa ce mortul a fost urcat in caruta pentru a fi dus la cimitir, in urma lui decorul sa ramana „dezolat si pustiu“. Mirosul de migdale amare pomenit in primul rand din Dragoste pe vremea holerei, de Márquez, e strans legat de sinucigas ul Jeremiah de Saint-Amour, de care se spune la inceput ca era invalid de razboi, refugiat din Antile, bun jucator de sah, renumit fotograf de copii si mai ales mort, cu cianura de aur in trupul teapan. In camera ocupata pana la refuz de politisti si cadavru se afla „un aparat mare de fotografiat, pe rotile, asa cum pot fi vazute adesea prin parcurile publice, si-o draperie cu un peisaj reprezentand un asfintit pe mare, pictat cu vopsele artizanale“. Mai multe nu-mi amintesc despre decorul folosit de Jeremiah de Saint-Amour, de fapt nu cred ca mai este pomenit in carte. Cu adevarat sinistru este fundalul cu dune si palmieri folosit de Mustafa, in Picatura de aur de Michel Tournier. Decorul in sine n-are vina, ca, de!, este neinsufletit, insa se spune in roman ca acest Mustafa ii momea pe straini sa se pozeze in desertul artizanal din studio, pe acordurile unei melodii languroase, desi Sahara adevarata se afla la doar o aruncatura de bat distanta. John Thomson, fotograful de care ziceam la inceput ca s-a nascut in acelasi an cu Contesa de Castiglione, ajuns la Singapore in 1862, isi ajuta fratele sa mestereasca ceasornice, iar in timpul liber calatorea si fotografia prin Ceylon si India. Zece ani mai tarziu avea sa portretizeze la Pekin o tanara mireasa bogat impodobita. Nu exista nici cea mai mica asemanare intre aceasta chinezoaica si contesa italiana, nici la infatisare, nici la imbracaminte – banuiesc ca si vietile lor se deosebeau. Singura legatura: frumusetea fotografiilor care s-au pastrat pana azi.